Astăzi urmează să plec în Galaţi. Cred că va fi ultima plimbare de anul acesta. Acum mi-e puţin cam frig şi mă gândesc că pe tren îmi va fi la fel de frig. Sper totuţi să fie căldură pe tren. Şi dacă tot veni vorba de tren, recunosc că îmi place mult să merg cu trenul, dar nu singur, din care cauză nu am mai mers cu trenul de mult timp; de aproape jumătate de an.

Mă bucur totuşi că plec acum din Iaşi, cu toate că aş fi preferat să plec după sărbători în altă parte. Mă bucur pentru că am ocazia, din nou, să las puţin deoparte oamenii de aici şi să merg în Galaţi, ocazie prielnică pentru a redescoperi alţi oameni pe care i-am uitat. Ha, unii care chiar mă aşteaptă cu bucurie.

De loc sunt din Galaţi ( “Unde plouă cu cârnaţi. Şi ninge cu făină şi trăsneşte cu slănină.” ); am crescut în Galaţi; am învăţat să scriu şi să citesc în Galaţi; am învăţat lucruri bune şi lucruri rele acolo, dar asta nu înseamnă că, gălăţenii, ar fi oameni răi . Nu am mare idee ce anume voi face acolo însă ştiu că vor avea grijă alţii ca să nu mă plictisesc în casă, ceea ce e cel mai bun lucru.

Cu toate că nu voi sta mult timp acolo, vreau să ajung la mai multe biserci locale şi nu prea ştiu cum să le împac pe toate. Vreau să ajung la Biserica Agape, în care am crescut, la Biserica Maranata, unde merge unchiul meu şi să mă întâlnesc cu tinerii care tocmai ne-au făcut, nu demult, o vizită în Iaşi, vreau să ajung la Biserica Emanuel, biserica despre care am auzit foarte multe lucruri frumoase (care din câte am înţeles ar fi genul Eclesia / Neemia de la noi). Vreau să merg să văd încă o dată faleza din Galaţţi, chiar dacă va fi frig (cel puţin nu mai frig ca în Iaşi, zilele trecute), să văd Grădina Publică, în care aveam marea bucurie de a mă plimba cu bicicleta când eram copil, să joc un ping-pong pe undeva, ştiu eu? chiar şi un bowling pentru că prima dată când am ajucat tot în Galaţi am jucat şi aceasta nu chiar de mult, de mult – adică acum vreo 4 ani.

Eh, am auzit că în Galaţi nu prea mori de plictiseală în casă, dar vreau să vad şi eu dacă e adevărat.

Şi am uitat ceva; aş mai vrea să ajung şi la baptişti pentru că acea sală de biserică a lor mi se părea atât de mare pe când eram eu copil.. şi nu numai atât, ci să merg şi cu colinda în seara de ajun, dar cu tinerii de la ce biserică oare? :-s

Strig către Tine, Doamne
Priveşte spre mine, ridică-mă Tu

Tu ai fost lovit fără milă,
Ai fost căzut dar te-ai ridicat.
Ai fost scuipat, ai fost batjocorit
Dar totuşi ai avut puterea
A merge înainte când drumul era greu.

Ai fost sus pe Calvar,
Şi ai murit în locul meu..

Iar eu? iar eu.., eu cum îţi răspund?

Câteva fotografii de la prima zăpadă, din Iaşi.

Ştiu, poate nu e chiar genul tău de muzica melodia de mai jos dar înainte de a închide pagina şi a judeca citeşte măcar versurile de mai jos. Doar atât!

Poca:
Noi vorbim aici de trecuturi
Mai apropiate sau mai îndepărtate
Mai mult sau mai puţin pătate
Noi credem căci trecutul odată vindecat
Trebuie uitat
Important este că avem un viitor
Care trebuie descoperit trăind prezentul
Şi mai ales descoperim lumina
Care odata intrată în viaţa ta
O va schimba

Jo:
Anul 1988: Tata betiv
Mama nu ştia ce să mai facă
Să ne fie mai bine un pic
Amintirile copilariei mele
Sunt atât de sumbre
Încât mi-e greu să le pun pe rime
Să le scot din umbre
Aud vocea fraţiorului meu mai mic
Care dă ultimul strigăt de disperare
După care moare
Călcat de propriul tată în picioare
Avea doar un anisor
Şi ochii i se închideau uşor
Sub privirile neputincioase ale mamei
Căci casa mea era în valea plângerilor
Yo, crescand mai mare un pic începusem
Să am adevărate conflicte familiale
Eram lovit cu sete barbară
Pe mama o bătea până aproape să moară
Strigam după ajutor
Mi-era greu, simţeam că mor
Până când m-am hotărât să plec de-acasa
Într-o dimineaţă în zori
Aveam doar şapte ani
Când mi-am luat viaţa în propiile mâini
Viaţa mea nu se deosebea prea mult
De cea a unor câini
Dar Dumneazeu a pus
Punct şi de la capăt! Punct şi de la capăt!
El m-a înfiat dându-mi o nouă viaţă
Un nou început, o nouă speranţă

// Privind către Tine
Trecutul în urmă lăsăm
Cu crucea în spate
În fiecare zi te urmăm
Prea mult am rătăcit
În lumea de păcate
Venim la crucea Ta
Să ţi le dăm pe toate
O nouă viaţă am primit
Restul lăsăm în spate //

Dany:
Fericirea mea cineva o luase
Şi o aruncase departe, undeva
În inima mea focul era stins
Dar nimeni nu ştia asta
Căci viaţa, cu un zambet fals,
Mi-a furat speranţa
Mi-a oferit fericiri de o clipă
Dar în schimb mi-a cerut chitanţa
În loc de încurajări primeam palme
În loc de îmbrăţisări vedeam umbre
Libertatea mea se limită
Într-o camera mucegăită, rece, umedă
Orice lucru mic, orice gând bun
Îl obţineam prin trudă
Iar toţi la care mă aşteptam să mă iubească
Încercau să mă distrugă
Inima mea prea mică, sufletul meu prea rece
Chinuri, dureri, dar cu toate astea
Încă speram că vor trece
Atunci mi-am ridicat vocea câtre ceruri
Şi am spus:”Doamne, răspunde-mi,
Arată-mi un semn dacă esti acolo sus!”
Nu ştiam ce se întâmplă, dar în sufletul meu
Ceva a început să se înmoaie
Pacea, iubirea, liniştea mi-au umplut inima
Iar atunci în odaie
Pentru prima oara în viaţa mea
Am văzut lumina, lumina care
Mi-a dat speranţa, mi-a dat putere
Şi mi-a luat toată vina

// Privind câtre Tine
Trecutul în urmă lăsăm
Cu crucea în spate
În fiecare zi Te urmăm
Prea mult am rătăcit
În lumea de păcate
Venim la crucea Ta
Să ţi le dăm pe toate
O nouă viaţa am primit
Restul lăsăm în spate //

Poca:
Universul e ud
De lacrimile care se scurg
De picături de ploaie
Tornade ameţitoare
Dezlantuite în sufletele noastre
Care sunt atât de chinuite
De trecuturile noastre
Care le credeam de mult pierdute
Devin viitoarele căderi
În eventualele clasificări
Facute de oameni ca mine şi ca tine
Ale căror trecut nimeni nu-l ştie
Nu ştiu dacă întelegi, cea ce vreau să spun este că
Decât să vorbim de trecuturile altora pe la spate,
Ar fi mai bine să ne strângem în braţe
Să ne salutăm din suflet cu pace
Să trăim în dragoste frăţească
Aşa cum Părintele nostru ne învaţă
Fie că port doar haine largi
Iar tu doar haine clasice îmbraci
Sunt fiul tău, primeşte-mă ca atare
Căci dincolo de haine
Am un suflet care mă doare
Oare când o sa înţelegi că trecutul moare
Atunci când venim la Isus să ne cerem iertare
Oare când o să înţelegi
Că nu avem dreptul să ne judecăm
Atâta timp cât Dumnezeu ne face o chemare
Doamne, schimbă-ne inima la fiecare
Şi lasă peste noi un duh de împăcare
Adu vremuri de înviorare
Vremuri De Înviorare!

// Privind către Tine
Trecutul în urmă lăsăm
Cu crucea în spate
În fiecare zi Te urmăm
Prea mult am rătăcit
În lumea de păcate
Venim la crucea Ta
Să ţi le dăm pe toate
O nouă viaţă am primit
Restul lăsăm în spate //x3
Restul lăsăm în spate

=Trăieşti în trecut ,revino-ţi
Da, trăiesc în trecut, revino-mi =

Viaţa e mai mult decât aici şi acum
Mai mult decât ce văd
Mai mult decât ce nu primesc
Mai mult decât ce nu-mi spui

Dar noi hai să ne legăm la ochi cu narcise
Să ne detaşăm
şi să ne pierdem printre cuvinte
Acum, cât azi nu are dimineaţă
hai să-i lăsăm în simfonia lor dulce -amară
Hai să le zâmbim
Şi să-i minţim în ochi că nu ne doare
Hai să ne terminăm jocul
de puncte alb – negre
mutate într-o altă viaţă

O să fie un cer şi un albastru
O să fie un răsărit şi o dimineaţă
Dar nu azi
O să fie mâine
Promit.

N-ai dreptul să mori cât încă trăieşti
Ţi-ai gustat doar negrul
Ca să iubeşti albul complet!

= D. P.  =

Am citit aseară o poezie ce mi-a plăcut. Am rămas cu unele versuri în minte pentru că exprimă adevărul crud, ce l-am trăit de atâtea ori, dar totodată versuri ce sunt străbătute de o urmă de sperantă, de la început până la sfârşit, ca un fir roşu. Speranţă ce într-un mod atât de subtil te canalizează puţin timp spre o direcţie greşită, dar care în final te duce pe drumul cel bun. Hmm.. vă fac curioşi , sau poate nu. Sunt în poezie câteva versuri “împrumutate”, cunoscute de toţi – mai puţin de mine până deunăti. Nu ştiu circumstanţele amănunţite în care a fost scrisă însă scriu câteva din gândurile ce le-a ridicat în mintea mea acele versuri – pentru că m-au făcut să gândesc.

În urmă cu câţiva ani, în timpul unei călătorii în Rp. Moldova – dacă tot îmi place mie să călătorec -, un prieten, matur spiritual dar şi ca vârstă, mi-a zis: “nu te poţi bucura de viaţa în biserica lui Hristos atât timp cât trăieşti legat de trecut!” şi a continuat: “tu încă nu te-ai desprins de trecut. Trebuie să faci acest lucru!”. Am recunoscut atunci: da, trebuie să las trecutul!

Ştiu un lucru: este greu să te desparţi de trecut. Este greu mai ales dacă îl mai şi îndrăgeşti, sau dacă l-ai îndragit foarte mult. Este greu ca să renunţi la el pe totdeauna, să îl laşi deoparte . Este greu să accepţi că lucrurile s-au schimbat, că trebuie să se schimbe; că timpul a trecut. Este greu ca să te schimbi şi să mergi înainte; nu legat de trecut, ci ancorat în viitor.

Este greu dar, de când tot utilizez computerul, am constatat un lucru: aproapte pentru orice operaţie la un PC este posibilă o scurtătură, un shortcut: pentru fişiere, pentru comenzi, pentru orice aproape. M-am obişnuit cu ele; ne-am obişnuit cu ele. Ne-am obişnuit să le căutăm şi în viaţa de zi cu zi. În unele situaţii mi-a fost greu şi încă îmi mai este greu să mă rup de trecut, şi am făcut ceea ce ştiam atât de bine: am căutat o scurtătură şi am folosit-o.

Am cătuat şi mi-am dorit multe scurtături. E interesant totuşi, pentru că în viaţă nu ai scurtături. M-am eschivat deseori în spatele diferitelor măşti ce le purtam. Măşti frumoase dealtfel: din flori de narcise. Am combinat aceste flori de narcise în moduri căt mai ingenioase şi am găsit combinaţia perfectă: i-am minţit în ochi că nu mă doare, că nu îmi pasă, că  nu are importanţă pentru mine, că nu au dreptate, că nu despre mine este vorba. Şi mi-am continuat jocul sperând că într-o zi mă voi trezi la altă “viaţă”.

Mereu mi-am zis că va fi un cer albastru pentru mine, un cer senin ca să pot vedea stelele. Îmi ziceam că va fi o schimbare, şi parcă chiar o vedeam cu ochii. Era acolo în faţa mea – este aici. Dar nu astăzi ci mâine, iar măine tot mâine va fi.

Acesta am fost eu sau poate că încă sunt. Acesta poate ai fost sau eşti şi tu. Acel prieten al meu avea dreptate. Nu te poţi bucura în biserica lui Hristos atât timp cât trăieşti în trecut. Nici unul dintre noi nu poate acest lucru. Aş zice chiar şi mai mult, şi nu cred că greşesc: nu ai adevărata viaţă atât timp cât trăieşti legat de trecut, în trecut. Ştiu lucrul acesta. E adevărat!

Mă gândesc la eroii credinţei de pe paginile Scripturii. La Avraam care a privit şi s-a ancorat atât de mult în viitor, şi lăsând totul în urmă a fost gata să-l jertfească chiar pe propriul său fiu, crezând că Dumnezeu i-l va da înapoi chiar şi  înviat din morţi. Nu e interesant? Oare nu ar fi putut Avraam să-i zică lui Dumnezeu: “Dar Doamne, Tu mi-ai promis o sământă de urmaşi, mi-ai promis un fiu şi acum am acest fiu; şi din el voi putea avea aceea sămânţă de urmaşi de care mi-ai vorbi. Cum vrei tu dar să îl jertfesc acum? Nu, el face parte din promisiunea ta, nu trebuie jertfit.” Nu facem noi aşa stângând în pumni lucruri din trecut la care Dumnezeu ne-a cerut să renunţăm demult?

Mă gândesc şi la Iosua care pribegit prin pustie ani de zile alături de un popor răzvrătit, neascultător de Dumnezeu. Ştii ce e interesant? Iosua află dinainte de trecerea Iordanului ce se va întâmpla cu poporul în ţara promisă; cum se va îndepărta de Dumnzeu, cum va curvi cu dumnezeii tării, cum va călca în picioare legământul făcut. Ştii ce face atunci Iosua? Nu l-a mai interesat anii de neputinţă ai poporului, anii de pribegie; nu l-a interesat că era un popor răzvrătit din fiere. Plin de credintă a zis: “Căt despre mine eu şi casa mea voi sluji Domnului!” Şi atunci tot poporul l-a urmat în hotărârea lui. Nu ar fi putut el să bată în retragere cunoscând pornirile păcătoase ale poporului?

Să mai amintesc de Petru care nu a mai privit la trecut -şi câte ar fi fost în trecutul lui – ci a privit mereu înainte? Dar de Toma ce zici? Câte reproşuri nu şi-ar fi putut aduce că nu a crezut cuvintele celorlalţi ucenici? Să-l mai amintesc şi pe Pavel, acel Saul din Tars? Nu a prigonit el atât de mult biserica? Totuşi nu s-a lăsat legat de acest lucru. Mai interesant, a mai lăsat ceva în urmă: realizările lui de până atunci. Lucruri care îi erau atât de dragi le-a socotit ca un gunoi, nu s-a lăsat legat de ele.

Oameni care s-au desprins de trecut. Oameni care au lăsat eşecurile, realizările, promisiunile şi au privit înainte spre viitor ancorându-şi puternic viaţa în Dumnezeu.

Ştii ce gândesc? Acel mâine de care vorbeam trebuie să devină acum. Acum pentru mine; acum pentru tine. Aş putea oare zice: dacă mă las legat de trecut, trăind în trecut, mă condamn la moarte zilnică? Totuşi cele vechi trebuie să se ducă. 3 versuri de final:

N-ai dreptul să mori cât încă trăieşti
Ţi-ai gustat doar negrul
Ca să iubeşti albul complet!

Chiar dacă risc ca acest blog să fie categorisit în lista acelor bloguri care postează doar de pe Youtube filmuleţe sau de pe alte site-uri – ştiţi voi genu de bloguri – vreau să las înaintea voastră o animaţie de pe… Youtube; fără alte comentarii din partea mea acum.. le aştept de la voi întâi pentru a purta o discuţie aici. Defapt un singur verset: “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu!”

Gesù, dolce musica al mio cuor,
Gesù, solo Tu non cambi mai,
Gesù, col Tuo Sangue hai lavato
il peccato che era dentro me.

Gesù, così bello è amare Te,
Gesù, odi sempre il mio pregar,
Gesù, quando cado, Tu sei lì,
dolcemente, mi rialzi Tu.

Gesù, Tu dal cielo tornerai,
Gesù, la Tua Chiesa rapirai,
Gesù, che gran festa allor sarà:
sempre insieme, per l’eternità!

Mi s-a făcut dor de viaţă!

Mi s-a făcut dor de VIAŢĂ. Poate sună ciudat dar vorbesc serios. Sunt născut pe data de 17, număr ce îmi aminteşte de frumoasa vârstă de 17 ani, poate cea mai frumoasă perioadă din viaţă -  de aceea poate mi s-a făcut şi dor de viaţă. Vezi tu, 17, este un număr frumos, dar care refuză cu încăpăţânare a se împărţi la un număr mai mic ca el şi astfel stă  retras, lângă puţinii lui părtaşi. Cam aşa sunt şi eu: refuz cu încăpăţânare a accepta multe lucruri care ar putea să schimbe câte ceva în mersul meu. Prefer de multe ori să intru într-o cursă de alergat din care mă opresc cu greu, iar în cele din urmă constat că nu a fost o idee tocmai bună a mă despărţi de ceilalţi.

Zilele acestea aşa au fost împrejurările încât mi-am amintit de vremea copilăriei; de vremea când eram elev în generală. Îmi dau seama că atunci trăiam. Nu ştiam acest lucru atunci; nu ştiam că o să-mi lipsească viaţa. Era un timp

frumos ce am ştiut să-l preţuiesc în măsura în care am înţeles lumea ce mă înconjoara. Astăzi mi-am amintit de foştii colegi, de situaţii frumoase din şcoala generală, de prieteniile copilăreşti în care ne certam îar peste două ore eram cei mai buni prieteni. Mi-am amintit de situaţii stânjenitoare, de lucruri ce mă deranjau, de altele ce mă făceau atunci să ‘fug’, aşa cum o fac şi acum de multe ori. Mi-am amintit de o viaţă frumoaşă – pentru că era viaţă. Şi spun lucrul acesta pentru că mereu era un lucru care trebuia să se întâple, mereu era ceva ce făceam, mereu era ceva ce speram, mereu era ceva pentru care aveam pasiune.

Sar la acea vârstă de 17 ani. Atunci m-am descoperit pe mine. Nu îmi amintesc mare lucru din-naintea vârstei de 17 ani. Să fie datorită faptului că atunci am început să scriu? Oare datorită adolescentului care trebuia să facă ceva toată ziua? Care trebuia să se găndească la ceva, să pună la cale ceva, să viseze, să planifice ceva sau să vină cu o idee? Nu, nu cred. Atunci am descoperit oamenii. Am descoperit că oameni trebuie să interacţioneze unul cu altul. Am descoperit că jocurile şi maşinuţele nu îţi pot fi prieteni şi îmi ţine de urât o viaţă întreagă. Le-am lăsat şi m-am văzut prins într-o forfotă continuă care, fără să conştilentizez la acea vreme, îmi dădea sentimentul că trăiesc, îmi arăta o nouă viaţă.

Nu a trecut mult timp, şi pe o parte din oameni i-am lăsat în urmă. Am înţeles că oamenii nu îţi sunt de-ajuns. Mai mult, am înţeles că VIAŢA nu este în mine din firea mea, din natura mea. Am văzut că adevăta VIAŢĂ nu o putem găsi în oameni; i-am lăsat şi m-am îndepătat spre această VIAŢĂ. Atunci am ştiu că trăiesc, am ştiut că am viaţă cu adevărat.

A trecut mult timp de atunci. Uneori, ca şi în cazul de faţă, realizez că am început să alerg, să fug, iar când mă opresc îmi dau seama că am alegat spre acel mod de a trăi în aşa fel încât să nu găseşti viaţă în el. Nu e viaţă pentru că nu e mişcare, iar acolo unde nu este mişcare nici viaţă nu este. Dacă s-ar fi mişcat ceva ar fi fost acea viaţă copilărească, în care mereu apare câte ceva nou, câte ceva de descoperit, câte ceva aflat. Dacă mi-aş fi dorit ca să mişc câte ceva ar fi fost acea viaţă adolescentină, în care ceva ar fi trebuit pus la punct, ceva ar fi trebuit început, ceva ar fi trebuit schimbat, care ar fi presupus interacţiunea. Dacă ar fi fost viaţă ar fi trebuit să fie acea VIAŢĂ care ar fi fost dincolo de mine, pentru că adevărat viaţă nu este în oameni. Viaţa este mai mult decât acum şi aici.

Mi s-a făcut dor de VIAŢĂ. De acea viaţă copilărească în care să mereu trebuie să se întâmple câte ceva, să fac ceva,  să descopăr, să aflu, să sper – să fie pasiune. De acea viaţă adolescentină în care să interacţionez cu ceilalţi, să iau iniţiativă, să schimb ceva, să visez la ceva măreţ – să fie voinţă. De acea adevărată viaţă în care găseşti împlinire, pace, linişte în care ştii că ai viaţă cu adevărat.

Mi s-a făcut dor de VIAŢĂ!

]]> http://edyl.wordpress.com/2009/12/06/mi-s-a-facut-dor-de-viata/feed/ 9 lui_eduard Dor de viata