Citez o propoziţie dintr-o rugăciune peste care a trecut căţiva ani: “Tată ia viaţa mea şi foloseşte-o spre gloria Ta!” Sunt căteva lucruri la care m-am găndit în seara aceasta când am citit această propoziţie din rugăciunea aceea.
În primul rând Dumnezeu nu ne forţează în nici un fel, nici nu ne bagă mântuirea pe gât fără ca noi să o vrem. Cred că este corect să mă ofer, eu personal, pe mine însumi Lui. El niciodata nu se va folosi de viaţa mea forţându-mă în vreun fel.
Al doilea lucru la care m-am gândit e legat de versetul 1 din Romani 12 în care apostolul Pavel ne îndeamnă să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Acesta şi următorul sunt 2 dintre versetele mele preferate. Trupul adus ca o jertfă vie! Te-ai gândit vreodata prin ce s-ar putea caracteriza o astfel de jertfă? Putem găsi multe caracteristici, eu m-am oprit la una singură: voinţa. O jertfă vie are în primul rând voinţă proprie.
Omul odată ce a fost pervetit a dobândit firea pământească care locuieste în el – nu poţi scăpa de ea, e acolo înlăuntru mereu! Odată ce eu vin înaintea lui Dumnezeu şi mă las la dispoziţia lui cu viaţa mea, ca o jertfă vie, firii mele pământeşti nu îî cade bine. Având şi ea voinţa ei (ştim că ea pofteşte, râvneşte, vrea anumite lucruri care sunt împotriva Duhului lui Dumnezeu) va căuta mereu ca să mă coboare de pe altar. Această voinţă a firii pământeşti nu interesează aşa de mult, dar în schimb – ca în mecanică unde o acţiune dă naştere unei reacţiuni – ea trebuie să dea naştere unei voinţe în interiorul meu care să mă aducă din nou pe altarul lui Dumnezeu de fiecare dată când este nevoie. Aceasta ar fi voinţa mea proprie care se alătură voii Duhului lui Dumnezeu.
În concluzie, nu e de ajuns să mă rog o dată - ‘Doamne, foloseşte-te de viaţa mea’ – ci trebuie ca zi de zi, pas cu pas să doresc să stau acolo pe altarul lui Dumnezeu. Mă înşel dacă cred că odată aşezat pe altarul lui Dumnezeu, pentru totdeauna acolo. Nu, dacă nu am mereu vointa mea proprie care să mă ţină acolo, firea pământească va avea grijă să mă coboare uşurel, poate chiar fără să bag de seamă dacă nu sunt atent.
