Jurnal spiritual – Marti 25.08.2009 (initial era scris la persoana I)
Nu demult vă vorbeam despre oameni morți, morți în creșeli și în păcatele lor (Efes. 2:1). Știu că lumea în care trăim e o lume moartă (Efes.2:2), o lume care umblă, trăiește și care chiar vede cu ochi buni această moarte (Rom. 1:32). Ba mai mult, ca și oameni, avem în noi acea fire pământească cu voile ei, cu poftele ei și cu găndurile noastre deșarte (Efes. 4:17), care, dacă nu ne ferim de ele (1Pet 2:11), respepectiv, nu le supunem lui Hristos (2Cor 10:5), dau naștere chiar în noi înșine la acea moarte îngrozitoare (Efes.2:3). Ele, poftele, voile si gândurile noastre, ne împing să umblăm în întuneric și nicidecum în lumină. Astfel ajungem să nu mai am părtășie cu Tatăl, cu Fiul Său Isus Hristos, și unii cu alții (1Ioan 1:6,7,3).
Iacov, în cartea sa, ne spune direct, dur, tranșant că ajungem să avem suflete preacurvare (Iacov 4:3)! Nu e vorba de o curvie trupească, ci una spirituală, o curvie a sufletului. Ajungem să ne asemănăm tot mai mult cu poporul Israel când curvea cu alți dumnezeii pe orice deal și sub orice copac vedere (1 Imp 14:23; Ier 3:6).
De ce este atât de greu să înteleg și să înțelegi ca prietenia lumii e vrășmășie cu Dumnezeu (Iacov 4:3)? De ce atât de greu pricepem că nu putem sluji la doi stăpâni (Mat 6:24)? De ce nu suntem conștienți, sau doar nu acționăm în consecință (?), că dacă vrem să fim prieteni cu lumea, să iubim lumea, lucrurile din lume, ne facem vrășmași cu Dumnezeu? Dacă iubim lumea dragostea lui Dumnezeu nu mai este în noi (1Ioan2:15), iar dacă dragostea lui Dumnezeu nu o mai găsesc in mine, nu o mai găsești în tine, putem ști că nu mai păzim Cuvântul Lui (1Ioan 2:5), iar dacă nu păzim Cuvântul Lui înseamnă că nu Îl cunoaștem (1Ioan 2:4). Și dacă totuși zic că Îl cunosc, Dumnzeu imediat îmi spune că sunt un mincinos, iar adevarul nu este in mine (1Ioan 2:4). Și… dacă adevarul nu este în mine, Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu mai sunt în mine, iar eu nu mai sunt cu Dumnezeu, și dacă nu mai sunt cu El, …înseamnă că sunt împotriva Lui (Mat 12:30). Oricum am întoarce problema ajungem să ne vedem vrășmași cu Dumnezeu.
Totuși în sufleul nostru se dă o luptă. E o luptă câncenă, pe viață și pe moarte. Duhul Sfânt ne vrea cu gelozie pentru Dumnezeu (Iac 4:5). Nu doar o zi din șapte, nu doar dimineața la rugăciune cu părinții, nu doar când suntem împreuna cu ceilalți credincioși. Ne vrea 100% pentru El. Mai mult chiar, ne nă un har și mai mare. Mă întreb, ce fel de har este acesta (Iac 4:6)? E un har pentru cei smeriți!
Spuneam că nu putem sluji la doi stăpâni (Mat 6:24). Ori mă supun lui Dumnezeu de bunăvoie, ori mă las supus de diavol. Dumnezeu ne lasă să alegem, diavolul, odată ce am ajuns în cercul lui de influență, ne ia robi cu forța; alege el pentru noi, dacă nu Îl alegem noi pe Dumnezeu. De ce e atât de greu să mă las totuși de bună voie rob lui Dumnezeu? De ce nu o facem? Iar până gasim noi răspuns, în această clipă în care nu Îl alegem pe Dumnezeu, clipă de cumpănă în care deja am ales să nu Îl alegem pe Dumnzeu pentru o clipă, a și venit Satan la noi. Iar eu, evitând să mă las rob de bună voie, ajung să fiu supus de diavol, înrobit în mod crâncen. Dar lucrurile sunt atât de simple. Trebuie doar să mă las supus lui Dumnezeu (Iac 4:7) iar diavolul a venit degeaba la mine. Nu mai are pe cine lega pentru că eu sunt deja legat de Hristos iar diavolului nu-i va rămâne decât sa fugă de la mine, din fața lui Hristos.
Trebuie să mă apropii de Dumnezeu pentru că și El, atunci, se va apropia de mine (Iac 4:8). Dar cum să mă apropii eu de Dumnzeu care e de trei ori Sfânt? Doamne, cu povara din mine atât de mare cum mă pot apropia de Tine? Curățește-ți mâinile Edi, curățește-ți inima (Iac 4:8), vezi care e ticăloșia ta, caută să o simți (Iac 4:9). Da, privește-o așa cum o vede Dumnezeu, uită-te la ea prin ochii Lui. Tot capul îți este bolnav, și toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creștet, nimic, nimic nu-i sănătos: numai răni, vânătăi și carne vie, ne legate, ne stoarse și ne alinate cu untdelemn (Isaia 1:5b,6). Da, acesta sunt eu, acesta ești și tu.
Tânguiți-vă și plângeți. Râsul nostru să se prefacă în tînguire, și bucuria noastră în întristare (Iac 4:9). De ce? De ce să mă tânguiesc și să mă întristez? Nu e deajuns durerea de a mă vedea atât de bolnav? Atât de murdar? Nu, nu e de ajuns să stii că esti, că sunt, departe de Dumnezeu. Dacă doar stii că esti departe, aceasta nu te aduce mai aproape de El. Dacă nu vin, dacă nu vii, la El nu avem nici o șansă înaintea Lui.
Spunea un reporter „Am fost bolnavi! Bolnavi de viaţă, din care cauză am dat în naştere cu toţii. Dar boala asta zace încă în noi.” Această boală, adaug eu, e acel dor după veșnicie, după Dumnezeu pe care El însuși l-a pus în noi. Ne dorim acea viață cu toții. Unii recunosc acest lucru, alții nu, dar în lăuntrul lor îi simt lipsa. Aceată viață o primim doar de la Dumnezeu, dar cum să o primim dacă suntem atât de departe de El? Iar dacă venim la El, cum să venim când suntem atât de murdari, atât de pătați de gunoiul lumii acesteia?. Da, trebuie să mergem înaintea Lui, iar înaintea lui Dumnezeu putem merge doar în sac și în cenușă. El are un portofoliu atât de mare cu oameni care au venit la El astfel și care au fost primiți. Gândește-te la mulțimea din Ninive (Iona 3:10) sau la Ahab, care s-a smerit în sac și cenușă, iar pentru aceasta Dumnezeu amâna nenorocirea ce trebuia să vină asupara casei lui în timpul vieții sale, o amână viața fiului lui.
Dar de ce sac și cenușă? Sacul și cenușa arată pocăința acelor oameni, nimicnicia acelor oameni în fața lui Dumnezeu. Aminteam de acel har, har care este dat celor smeriți cu adevărat: „smeriți-vă înaintea Domnului și El vă va înălța” (Iacov 4:10). Pocăința, da, aceasta este starea cu care trebuie să venim înaintea lui Dumnezeu. Veniți totuși să ne judecăm, ne zice Dumnezeu. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura se vor face ca lâna (Isaia 1:18). Da, acest lucru e gata să îl facă Dumnezeu pentru mine, e gata să îl facă pentru tine. Și e posibil lucrul acesta pentru că avem la Tatăl un mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa noastră de ispășire pentru păcatele noastre (1Ioan 2:1,2).
Crezi tu cu lucrul acesta? Credem oare cu adevărat? Suntem gata să-l experimentezi de câte ori este nevoie?
