Scriam aici despre moarte, despre faptul ca am fost morti in greselile si pacatele noastre. Daca nu inteleg moartea nu pricep nici invierea, caz in care nu mai am nevoie de ea. Am vazut ca eram fara scapare, eram inconjurat de moarte si moarte in launtrul meu, si am ajuns in situatia de a ma intreba “Cine ma va scapa? Cine ma va izbavi de aceasta moarte in care ma aflu?”
Rom 7:25 “Multumiri fie aduse lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru!” Dumnezeu a privit noi si a facut un plan. L-a asezat pe Cristos in planul Lui si ne-a intins o mana in pacat, in mocirla in care ne aflam si ne-a facut o chemare. Sa ne faca asemenea Fiului. Era nevoie de “nemarginita marime a puterii Sale, dupa lucrarea tariei Lui, pe care a desfasurat-o in Hristos, prin faptul ca L-a inviat din morti, si L-a pus sa sada la drepta Sa in locurile ceresti.” Pana nu mi-am recunoscut neputinta, si nu am recunoscut ca am nevoie de aceasta nemarginita putere nu a existat pentru mine scapare din moarte. Odata ce am prins mana lui Dumnezeu, prin har am fost mantuit.
Aici eu am ridicat un stalp de aducere aminte. Am fost mort si acum traiesc, si nu mai traiesc eu, ci Cristos traieste in mine. Am fost mort si Dumnezeu m-a adus la viata, si fac din acel moment un eveniment mare in viata mea ca sa imi aduc aminte de el mereu. Il transform intr-un stalp de aducere aminte care imi aminteste sa-mi intorc mereu privirile spre Dumnezeu si sa ii multumesc credinciosia Lui. Lucrul acesta il facea evreul de fiecare data cand se oprea in fata altarului cu cosul plin cu cele dintai roade.
Stalpii de aducere aminte sunt in viata fiecaruia. Sunt, si ne aduc aminte de clipele in care am luat decizii alaturi de Dumnezeu. Sunt acele locuri din viata ta la care, atunci cand te abati la stanga sau la dreapta, te intorci si mergi din nou pe drumul bun. Avem nevoie de ei la tot pasul pe drumul vietii noastre pentru a trai in ascultare de Hristos.
Un crin care sa imi aduca aminte sa nu ma ingrijorez; o bicicleta in minitatura care sa imi aduca aminte ca in viata de credinta nu pot sta pe loc: ori merg inainte ori cad; un rasarit de soare vazut in fiecare zi pentru a-mi aminti ca bunatatea Lui nu s-au sfarsit si indurarea Lui nu a ajuns la capat; o vizita in biserica unde am primit botezul pentru a-mi pastra mai puternic intiparit in minte, hotararea pe care am luat-o. Am nevoie de astfel de momente, de astfel de lucruri care sa-mi aminteasca de urmele pasilor lui Dumnezeu in anumite perioade din viata mea.
Avem nevoie de astfel de momente pentru a ne intoarce in istoria noastra. Nu intereseaza istoria, ci Dumnezeul acestei istorii. Dar acesti stalpi de aducere aminte, ii mai vedem? Uitam de ei, uitam de pasii lui Dumnezeu in viata noastra si facem ca poporul Israel, despre care istoria zice ca nu au respectat acesti stalpi de aducere aminte. Cred ca cel mai mare stalp de aducere aminte ar trebui sa fie acel moment in care i-am zis lui Dumnezeu “amin”. Iti mai aduci aminte de rugaciunea rostita la botez?
Il citez iarasi pe fr. Beniamin Faragau: “Vom sti sa pastram echilibrul numai invatand din experienta inaintasilor nostri. Vom sti sa fim credinciosi numai daca am inteles ca cel care vrea cu tot dinadinsul sa schimbe lumea va termina prin a se compromite, dar cel care se incapataneaza sa ramana credincios lui Dumnezeu va termina prin a schimba lumea. Istoria ne invata ca a fi credincos este mai important decat a fi influent. Tot din istoria Bisericii putem invata si un al treilea adevar. Fiecare crestin are nevoie de <<doua convertiri>>, de doua intoarceri: afara din lume la Cristos si inapoi in lume cu Cristos. Locul nostru al bisericii, este acolo, in lume, ca sare si lumina. Crestinismul care se izoleaza de lume este sortit pieirii. Iar in viata pe care o traim in lume pentru Cristos este important sa avem stalpi clari de aducere aminte, care sa ne ajute sa traim in ascultare de Cristos.” - Provocare la Lectia 9, Ghid de studiu pentru Deuteronom.
