Mi-a parut bine, ne vedem.. peste o saptamana!

Am avut dubii mult timp daca sa scriu, sau nu, marturia de aici pentru ca imi aduce aminte de o perioada trista din viata mea. Ok, in randurile de acolo am scris atunci care erau gandurile mele, am scris ceea ce simteam, ceea ce imi doream atunci si totodata ce imi doresc si acum. Insa timpul a dovenit saptamana imediat urmatoare (saptamana care a urmat scrierii articolului din post-ul anterior) ca fiind saptamna pe care am regretat-o cel mai mult din ultimii ani. Trebuie sa recunosc ca atunci, in acea saptamana, am fost mai las ca niciodata, atunci m-am ascuns mai mult ca niciodata, atunci am fugit mai mult ca niciodata.. de Dumnezeu. Atunci am incercat sa fac eu totul. Sa arat ca eu intradevar chiar meritam sa merg acolo, ca eu nu degeaba cu un an inainte ajunsesem la acel concurs pe un loc frumos. In discutiile cu colegii am cautat ca eu sa vorbesc, ca eu sa fiu ca ei.. si nicidecum eu ca Cristos.

Stiti ce greseala am facut eu atunci? I-am permis lui Satan sa se joace cu mine si nu l-am mai inclus pe Isus in fiecare clipa cat am fost acolo. L-am lasat pe Satan sa imi intunece mintea si sa ma aduca in strarea in care sa cred ca pot ii inchide usa inimii mele lui Dumnezeu zicandu-i “Multumesc frumos! M-am bucurat de timpul petrecut impreuna. Ne vedem peste o saptamana.” si astfel sa-L las sa ma astepte in gara Clujului pana ma voi intoarce inapoi acasa. Saptamana aceea am “dat-o in bara” rau de tot. Totul era asa de frumos cu Dumnezeu, dar eu am vrut sa vad care e limita, cat de mult pot intinde coarda, si am ratat-o urat de tot.

Un lucru pentru care mie imi este greu sa il inteleg pe Dumnezeu: dupa aceea tot El m-a cautat, tot El a fost acela care a asteptat ca sa se indure de mine, tot El a fost Cel ce mi-a zis: vino totusi sa ne judecam: “De vor fi pacatele tale cum e carmazul, se vor face albe ca zapada. De vor fi rosii ca purpura, se vor face albe ca lana”. Tot El a fost acela care dupa ce mi-a legat ranile, mi-a alinat durerea, mi-a dat si liniste si pace. Acesta este Dumnezeu: e dragostea pe care noi nu o putem intelege.

Acea saptamana a degenerat multe alte lucruri de-a lungul anilor.. exact ca o reactie in lant, doar cu mentionarea ca unele lucruri au fost bune, altele rele. Datorita ei am invatat multe lucruri cu privire la Dumnezeu, cu privire la felul in care trebuie sa ma raportez la Dumnezeu in viata de zi cu zi, cu privire la relatiile mele cu ceilalti, cu privire la felul in care lucreaza Satan. Totusi adevarul simplu pe care eu l-am invatat atat de greu si pentru care a trebuit sa trec printr-o perioada in care nu mi-a fost usor, este ca in noul legamant nu ii poti spune lui Dumnezeu: “Mi-a parut bine, ne vedem..  peste o saptamana!” Dupa care sa trag usa si sa-mi vad de viata mea. In noul legamant noi suntem purtatori de Cristos.

Revin la punctul de unde am plecat, la articolul anterior. L-am scris atunci, in urma cu 3 ani si cateva saptamani, si o perioada de timp a ramas scris intr-o agenda cu paginile indoite. Cu mai bine de un an in urma, pe cand raspoiam acea agenda, l-am recitit si atunci l-am scris pe calcultator si a ramas intr-un folder uitat de mine. L-am pastrat pentru ca de fiecare data cand il citesc merg din nou cu gandul la dotoria mea pe care o am fata de lume. Aceea de a fi purtator de Cristos; aceea de a-L invedera pe Dumnezeu lumii. Vi l-am scris si voua pentru ca eu in primul rand sa fiu motivat, o data in plus, sa vorbesc celui de langa mine despre Dumnezeu: prin cuvintele mele, prin comportamentul meu, prin viata mea.