Isaia 1:11-19
“Ce-Mi trebuie mie multimea jerfelor voastre? [...] Cand veniti sa va infatisati intaitea Mea, cine va cere astfel de lucruri? [...] Cand va intindeti mainile imi intorc ochii de la voi, si ori cat de mult v-ati ruga, n-ascult; caci mainile va sunt pline de sange. Spalati-va si curatiti-va! Luati dinaintea ochilor Mei faptele rele pe cari le-ati facut! Incetati sa mai faceti raul! Invatati-va sa faceti binele, cautati dreptatea, ocrotiti pe cel asuprit, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva! Veniti totusi sa ne judecam, zice Domnul. De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana. De veti voi si veti asculta, veti manca cele mai bune roate ale tarii; dar de nu veti voi si nu veti asculta, de sabie veti fi inghititi, caci gura Domnului a vorbit”
Scriam aseara despre starea rea a poporului in care ajunsese. In versetul 9, care da nastere unei sperante in mintea oricarui cititor, spune ca ar fi ajuns ca Sodoma si Gomora dar in versetul urmator Dumnezeu se adreseaza tot lui Israel numintul “popor al Gomorei” iar pe capetenii, “capetenii ale Sodomei”. Chiar daca Israel fizic nu ajunse ca Sodoma si Gomora, nu fusese nimicit, starea lui spirituala era la fel cu a celor doua cetati din vechime. Ma intreb ce doare la tare, cand se rascoala impotriva ta un necunoscut, sau cand se rascoala impotriva ta cel caruia ii dai sa manance din bucatele tale, cel din casa ta?
Versetele de mai sus ascund doua perspective. Una a lui Dumnezeu si una a oamenilor. Din punctul de vedere al poporului totul era perfect: jertfa era adusa necurmat inaintea Domnului, sangele era la altar, mereu aduceau daruri lui Dumnezeu. Tineau luni noi, Sabate, adunari de sarbatoare.. nu lipsea nici un lucru. Totul parea perfect pentru ochiul uman, nimic sesizabil care nu ar fi fost la locul lui. Dumnezeu insa vede altfel lucrurile: El vede mainile lor murdare de sange, vede nedreptatea lor, vede nelegiuirea lor si toate acestea unite cu ce e mai sfant, cu ce e mai placut, mai curat, cu sarbatoarea, cu jerfele, cu darurile de mancare. Doua puncte de vedere diferite..
Dumnezeu ii cheama in instanta de data aceasta, sa se judece. Ce sansa ar fi avut ei? Niciuna! Cand nelegiuirea omului se intalneste cu dreptatea lui Dumnezeu ce sansa ar putea fi? Totusi Dumnezeu spune un lucru deosebit: “De vor fi pacatele voastre cum e carmazul, se vor face albe ca zapada; de vor fi rosii ca purpura, se vor face ca lana.” De veti voi si veti asculta veti avea parte de binecuvantare, veti trai am putea sa zicem, iar de nu veti voi si nu veti asculta nu va mai fi nici o sansa pentru voi, veti muri. Il poti vedea pe Dumnezeu? Stand cu un ‘burete’ mare in mana, gata sa stearga toata vinovatia lor, oricat de mare ar fi?
“Oricat de mult v-ati ruga n-ascult.” Ma gandeam la mine. Imi doresc sa am o relatie mai stransa cu Dumnezeu, doresc sa il experimentez mai mult, sa am mai multe rugaciuni ascultate, sa Il simt aproape, sa vad ca Il intereseaza viata mea, ca am pret in ochii Lui, sa pot sa ii slujesc, sa se poata folosi de mine, sa fiu doar eu si El… totodata mie teama ca nu cumva prin ceea ce fac eu, prin atitudinile mele, prin traiul meu sa Il manii pe Dumnezeu, sa amestec lucrurile sfinte cu nelegiuirea. Ce nadejde as putea sa am cand vad in viata mea la tot pasul lucruri care incerc sa le indosesc prin toate buzunarele? Ce nadejde sa am cand Dumnezeul cerului si al pamantului imi zice: “vino totusi sa ne judecam”. Totusi… De vor fi pacatele voastre cum e carmazul se vor face albe ca zapada zice Dumnezeu lui Israel, si ne zice si noua astazi pentru ca El e un Dumnezeu care nu se schimmba, El ramane acelasi. Totusi daca privim versetul urmator vedeam ca aceasta promisiune e conditionata: pacatele voastre de vor fi cum e carmazul, de vor fi rosii ca purpura.. de veti voi si asculta se vor face albe ca zapada, se vor face ca lana. Ce trebuie sa fac totusi ca sa am pacatele iertate, ca de la aceasta judecata la care ma cheama Dumnezeu sa ies curat?
Il citez in contiuare pe fratele Beniamin F. pentru ca eu nu am gasit alte cuvinte mai potrivite acum: “Ce nădejde mai este pentru noi atunci când vinovăţia noastră întâlneşte dreptatea lui Dumnezeu? Atunci când Dumnezeu face să răsară soarele Lui cu credincioşie peste noi, în fiecare dimineaţă, şi când ploaia Lui udă pământul ca să ne dea pâinea cea de toate zilele, când suflarea Lui ne ţine zilnic în viaţă, răzvrătirea noastră împotriva Lui îşi merită din plin pedeapsa. şi cu toate acestea, tot El este Cel care aşteaptă să Se îndure de noi. Ce provocare extraordinară la pocăinţă! Or, şi pentru noi, astăzi, ca şi pentru Israel, atunci, pocăinţa, adică curajul de a veni înaintea lui Dumnezeu cu viaţa noastră pentru a fi judecaţi şi condamnaţi de El, este singura soluţie pentru mântuire. Pare un paradox şi, totuşi, numai cel care şi‑a recunoscut vinovăţia şi şi‑a acceptat condamnarea ca fiind dreaptă se va bucura de iertare şi de viaţă, privindu‑şi pedeapsa purtată de un Altul: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. . . “ (53:4‑6).
Doar doua destine pentru oameni: oameni care doresc si accepta solutia si merg inaintea lui Dumnezeu cu pacatul lor, care il marturisesc si capata iertarea si capata viata si de cealalta parte oameni care nu vor, care nu asculta, care refuza care nu-si recunosc pacatul inaintea lui Dumnezeu, care ii intorc spatele, care capata moartea.
1 comentariu
mai 15, 2009 la 03:12
[...] cautat, tot El a fost acela care a asteptat ca sa se indure de mine, tot El a fost Cel ce mi-a zis: vino totusi sa ne judecam: “De vor fi pacatele tale cum e carmazul, se vor face albe ca zapada. De vor fi rosii ca [...]