Rece!

Flori în toamnă

Mai devreme sau mai târziu toate trec. Fiecare la rândul cetei sale.

Flore de galbenele

În fiecare zi murim câte-un pic

După femei şi autobuz să nu fugi niciodată

Bine a zis cel care a afirmat prima dată lucrul acesta.

Dacă e vorba de partea feminină ar fi o poveste lungă de spus ce o lăsăm pe altă dată că nu e timp acum. Am fi plecat de la o idee simplă ce am auzit-o la o biserică  într-o predică: aleargă tu după Hristos şi ele vor alerga după tine. Mai departe vorbim cu altă ocazie, da?

Dacă e vorba de autobuze, chiar mă gândeam zilele trecute că nu e bine să alegi după ele. Dacă alergi dupa autobuz mereu, îmi creezi impresia că eşti un intărziat neavând timp să-l aştepţi pe următorul. Ca să nu te grăbeşti după autobuze trebuie să reuseşti să încluzi în timpul alocat ajungerii la destinaţia dorită o marjă de eroare, aceasta fiind dictată de factorul uman ce nu poate fi exclus din ecuaţie. Dacă eşti organizare întruchipată nu mai ai nevoie de această eroare. Dar sigur nu eşti. Uităte la filmul Stranger Than Fiction ca să înţelegi despre ce vorbesc – filmul e interesant de văzut, cel puţin în momentele de plictis.

Ce păţişi eu astăzi. Terminasem orele de curs cu o ora mai devreme decât ar fi fost normal (era cam plictisitor profesorul şi mi-am luat liber de la ultima oră, fără a-i cere permisiune, recunosc) şi sun să văd dacă merge cineva  acasă, din familie, ce ar fi în acel moment în oraş. Numai bine, fratele meu era în drum spre casă dar cu mult în faţa mea. Mă grăbesc să nu îl ţin mult timp pe loc (time is money!). Văd un autobuz care virează de pe o stradă laterală, fac un calcul rapid şi totul pare ok: distanţa mărişoară dar e strada aglomerată, semaforul roşu la trecerea de pietoni dar până ajung eu la el trece prima secundă la verde, oameni în staţie sunt deci autobuzul stă ceva timp în staţie. Totul ok. Trec pe vede, regulamentar la trecere. Autobuzul opreşte, eu nu am ajuns dar e încă ok. Oamenii coboară eu mai am câţiva zeci de metri. În autobuz nu urcă nici un posibil călător din staţie. Autobuzul plecă şi eu ajung în staţie. Mi-am zis că nu mai alerg niciodată după autobuze!

O jerfă vie

Citez o propoziţie dintr-o rugăciune peste care a trecut căţiva ani: “Tată ia viaţa mea şi foloseşte-o spre gloria Ta!” Sunt căteva lucruri la care m-am găndit în seara aceasta când am citit această propoziţie din rugăciunea aceea.

În primul rând Dumnezeu nu ne forţează în nici un fel, nici nu ne bagă mântuirea pe gât fără ca noi să o vrem. Cred că este corect să mă ofer, eu personal, pe mine însumi Lui. El niciodata nu se va folosi de viaţa mea forţându-mă în vreun fel.

Al doilea lucru la care m-am gândit e legat de versetul 1 din Romani 12 în care apostolul Pavel ne îndeamnă să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu. Acesta şi următorul sunt 2 dintre versetele mele preferate. Trupul adus ca o jertfă vie! Te-ai gândit vreodata prin ce s-ar putea caracteriza o astfel de jertfă? Putem găsi multe caracteristici, eu m-am oprit la una singură: voinţa. O jertfă vie are în primul rând voinţă proprie.

Omul odată ce a fost pervetit a dobândit firea pământească care locuieste în el – nu poţi scăpa de ea, e acolo înlăuntru mereu! Odată ce eu vin înaintea lui Dumnezeu şi mă las la dispoziţia lui cu viaţa mea, ca o jertfă vie, firii mele pământeşti nu îî cade bine. Având şi ea voinţa ei (ştim că ea pofteşte, râvneşte, vrea anumite lucruri care sunt împotriva Duhului lui Dumnezeu) va căuta mereu ca să mă coboare de pe altar. Această voinţă a firii pământeşti nu interesează aşa de mult, dar în schimb – ca în mecanică unde o acţiune dă naştere unei reacţiuni – ea trebuie să dea naştere unei voinţe în interiorul meu care să mă aducă din nou pe altarul lui Dumnezeu de fiecare dată când este nevoie. Aceasta ar fi voinţa mea proprie care se alătură voii Duhului lui Dumnezeu.

În concluzie, nu e de ajuns să mă rog o dată -  ‘Doamne, foloseşte-te de viaţa mea’ – ci trebuie ca zi de zi, pas cu pas să doresc să stau acolo pe altarul lui Dumnezeu. Mă înşel dacă cred că odată aşezat pe altarul lui Dumnezeu, pentru totdeauna acolo.  Nu, dacă nu am mereu vointa mea proprie care să mă ţină acolo, firea pământească va avea grijă să mă coboare uşurel, poate chiar fără să bag de seamă dacă nu sunt atent.

Dumnezeu care poartă de grijă

Fratele Nelu Chiţescu a vorbit aseară despre istorie. Printre altele spunea că dacă am împărţi cuvântul din limba engleză în două (history) am putea spune că este vorba de istoria Lui, istoria lui Dumnezeu. Dacă ne gândim bine aşa este. Nu noi suntem personajele principale ci Dumnezeu. Istoria noastră nu are valoare decăt dacă o aşezăm în istoria lui Dumnezeu. Odată ce ne-am decis să legăm istoria noastră la istoria lui Dumnezeu, vedem că El intervine în istoria noastră personală iar din acel moment acele clipe capătă valoare pentru noi. Acele momente în care Dumnezeu intervine în istoria noastră, în viaţa noastră, momente în care vedem efectiv cum El ne poartă de grijă merită memorate, merită amintite, merită spuse şi altora.

Am scris mai jos un fragment preluat de pe blogul fratelui Florin Ianovici: o situaţie în care Dumnezeu intervinte în istoria vieţii lui. Chiar merită să deschizi link-ul de la sfărşit şi să citeşti tot.

Luni dimineata m-am trezit. Eram in garsoniera bisericii Muntele Sionului din Roma. Avusesem un vis care m-a marcat puternic. Fetele mele, Aniela si Carina erau in camera alaturata. Pentru prima data m-au insotit in lucrarea lui Dumnezeu. Le-am chemat langa mine si le-am povestiti visul:

Ajunsesem la poarta cerurilor. Acolo erau doua intrari apropiate. Una era catre rai si una era catre iad. Am observat ca toti oamenii care ajungeau acolo se indreptau spre intrarea catre rai. Insa acolo era un inger. Si unii dintre ei erau aruncati spre cealalta intrare care ducea spre iad. Am vazut o persoana cunoscuta care a fost asa aruncata.

Am inteles atunci de ce Biblia spune ca unii vor fi “aruncati in intuneric…”. Pentru ca de fapt nimeni nu mergea spre iad. Toti se indreptau spre intrarea catre rai.

La un moment dat ingerul de la poarta s-a indreptat catre mine si mi-a spus:

”- Tu ce faci?.

- Eu i-am raspuns:nu cred ca este timpul ca eu sa fiu aici!

citeşte continuarea aici

Revin!

Ok! Am fost un timp hotărât să mă las de blogging de aceea nici nu am mai intrat pe aici de mult timp. În ultimul timp am început să mă gândesc la un blog (sau poate portal) de nişă, nu cum am acest blog cu chestii din toate domeniile. Mi-am dat seama că pentru a scrie pe un blog trebuie să ai ce scrie în primul rând, trebuie să ai chef să scrii şi cel mai împortant să nu scrii doar ca să scrii. Ar mai fi şi alte lucruri dar am văzut (de pe Facebook) că, dacă, e trecut de 24 încep să scriu prostii – nu gândi prea departe! – adică degetele mele nu mai reuşesc să găsească literele corecte şi dau naştere de cuvinte ciudate sau cel puţin scrise greşit.

De ce m-am hotărât să revin? Citeam puţin despre Artur Silvestri (poţi da şi un search pe Google) şi am rămas uimit de omul acesta. Nu ştiu cine îi, din ce a trăit, ce anume făcea toată ziua, etc, dar mi-a plăcut că era tare pe felia lui şi avea un cuvânt cu greutate de spus în domeniul lui. Mi-a plăcut stilul în care călătoria, adică cu carneţelul şi pixul la îndemână mereu pentru a nu pierde nici o idee. Într-un înterviu fiind întrebat de ultima vacanţă spunea că nu ştie ce e aceea. Pentru el vacanţa nu era vacanţă, oriunde mergea lucra la ideile lui, la proiectele lui, scria lucrări noi, era activ mereu.

Eu am două ‘lucruri’ de care trebuie să fiu preocupat: construcţiile, din care îmi voi câştiga pâinea, şi Dumnezeu, care este singurul Dumnezeu adevărat iar eu fiind om – fiinţă care prin natura ei e închinătoare unui zeu ce şi-l poate alege – doresc să mă închin singului Dumnezeu adevărat şi Lui să-i slujesc. De aceste ‘lucruri’ vreau să mă preocup mai mult, cu ele vreau să îmi ocup majoritatea timpului. Să dezvolt idei noi şi adevărate cu privire la ele, să citesc, să caut, să studiez, să învăt, să experiementez, etc…

Şi ce treabă are cu blogul? Are legătură pentru că despre acestea vreau să scriu de acum înainte: câte puţin în fiecare zi. Voi mai scrie şi despre alte lucruri ce o să-mi pară interesante dar acum nu am idee care anume ar putea să fie.

Acum ştiu că trebuie să se facă simţită o restructurare a întregului blog: aspect, categorii, widget-uri, link-uri etc..

Să trăiţi veşnic!

Dacă nu eu, atunci cine?

Dacă nu acum, atunci când?

Din nou la Braşov

Week-endul ce a trecut am fost puţin prin Brasov şi în trecere prin Bacău. De mai mult timp vorbeam cu un prieten de un drum la munte înainte de a veni iarna. Ne doream să facem un traseu de munte în acesta toamnă şi căutam o maşină cu care să plecăm şi o fereastră în activităţile noastre. Joia trecută, seara, eram acasă şi mai lucram câte ceva când primesc un telefon de la acel prieten. Îmi spunea că vorbise cu un prieten comun să mergem la Brasov şi dacă doresc să merg a doua zi. I-am spus că mă gândesc şi îi dau răspunsul până a doua zi la orele 12. M-am hotărât mult mai repede să merg. Mi-am făcut bagajul din acea seară.

A doua zi am aflat că în Brasov ninge. Mi-am zis că nu poate să ningă chiar atât de tare încât să nu putem urca pe munte. Ne propusem să urcăm la Babele. Când am ajuns în Brasov cei de acolo ne-au zis să stăm liniştiţi că pe munte a nins mai tare ca în oras. Am prins o vreme aiurea de tot, umedă, rece.. tristă. Am fost la să îl vizităm pe “fratele” Peleş – cum i-am spus cuiva cănd m-a întrebat unde sunt; eram la castelul Peleş – şi Castelul Bran. Asta a fost sâmbăta ce a trecut.

Duminică am fost dimineată la adunare în Bartolomeu. Cel mai interesant moment a fost acela când fratele ce predica la cina a spus că musafirii trebuie să se abtină de la frângerea pâinii. A mai spus în predică că Isus, la Cina cea de taină, a stat doar cu ucenicii, ca într-o familie. Şi aşa este. Să fi vrut a spune defapt că “musafirii” – cei care nu fac parte din familia lui Dumnezeu – sunt rugaţi să se abţină? Tot ce se poate, nu ştiu. Am stat toţi trei jos. Tot aici la adunare m-ai plăcut corul lor. De fiecare dată când am mers la ei la adunare au cântat cei de la cor, chiar dacă erau mai puţini corişti uneori.

Seara am ajuns în Bacău. Este a doua oară când merg la adunare în Bacău. Mi-a plăcut foarte mult de fiecare dată. Îmi aduc aminte că prima dată când am fost în acea adunare, am fost tot dupamiaza, am rămas impresionat de modul liber, degajat, în care este alcătuit programul. De data aceasta nu mi-a rămas ceva anume în minte. Au avut program şi copii şi adolescenţii şi tinerii. Un tânar a prezentat puţin lucrarea de la Alege Viaţa. Nu eram un mare fan al Alege Viaţa, dar acum am rămas puţin interesat de grupurile Alege Viaţa pentru studenţi. – Dacă ştie cineva un astfel de grup de studenţi de la Alege Viaţa în Iaşi să îmi spună şi mie. – La final a vorbit un frate despre Cina Domnului. A vorbit bine aş zice eu. După adunare am trecut pe la prietenul nostru Gabi şi apoi am venit în Iaşi.

A fost un week-end planificat spontan, rapid. Acestea sunt cele mai frumoase ieşiri. Ai timp să te relaxezi, nu eşti sterat de program, de nimic.

Din nou pe aici

Vă salut de acasă. Duminică am ajuns şi eu în Iaşi. După cum v-am scris am fost în Roma pentru două săptămâni unde am lucrat. Vă scriam atunci că doresc să vizitez Roma. Am fost puţin prin Roma (la plimbare ) şi mi-am dat seama că ar trebui câteva săptămâni ca să o vad pe toată: puncte de înteres turistice, magazine, bulevarde, cartiere – să văd viaţa de acolo. Lucrând nu am avut mult timp liber, iar în timpul liber care îl aveam nu puteam merge în Roma deoarece stăteam undeva lângă ea, şi nu mai aveam timp să ajung şi înapoi acasă dacă aş fi plecat în Roma.

A fost înteresant pentru că, când eram acolo, mi se părea ca timpul trecea atât de ciudat. Uneori mi se părea că trece foarte repede, alteori foarte încet. Acum când sunt acasă şi mă gândesc că am fost plecat doar două săptămâni îmi dau seama că totuşi a fost o perioadă scurtă de timp; mi se părea că a trecut atât de mult timp de când am fost plecat..

A fost un timp în care mi s-au ridicat în faţă multe semne de întrebare. Am avut timpul şi împrejurările prielnice pentru a mă observa, spiritual, pe mine însumi. M-am gândit mult câteva versete din Deuteronom: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când te vei culca şi când te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntrarii între ochi.” Cu toată inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea mea! Şi în continuare dacă aş sublinia verbele pot vedea că dorinta lui Dumnezeu e ca eu să fiu preocupat de poruncile Lui la tot pasul. Au fost două săptămâni în care am putut să privesc la viaţa mea de zi cu zi şi să văd unde este locul lui Dumnezeu în ea…

Vă las în continuare să citiţi câteva cuvinte ale fratelui Beniamin Fărăgău, legate de versetele de mai sus:

Textul continuă – să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, să vorbeşti de ele. Te-ai urcat în tren – vorbeşte despre ele, nu-ţi fie ruşine de poruncile lui Dumnezeu. Să-ţi fie ca un semn de aducere aminte pe mâini, ca nişte fruntarii între ochi, să le scrii pe uşorii casei tale.

Spuneţi-mi, cine ne-a făcut? Nu ştie Creatorul meu cel mai bine cum funcţionez? Nu ştie El de ce trebuie să fac toate aceste lucruri zilnic, săptămânal, ca să îl pot iubi pe El? Cum să nu ştie! Ştie mai bine decât tine, ştie mai bine decât mine.

Cineva spunea – Marea iubire se naşte din marea cunoaştere. Noi suntem străini de Dumnezeu pentru că nu-l cunoaştem. Cu cât ne-am apropia de El, ne-am îndrăgosti mai mult de El. Marea cunoaştere duce la o mare încredere în El. Iar încrederea în Dumnezeu, face mai uşoară ascultarea.

De ce nu calci cu îndrăzneală pe urmele cuiva? Pentru că ai îndoieli cu privire la el, nu ştii cine este. Nu ştii ce urmăreşte. Nu ştii care este asul din mâneca lui. Şi de aceea eşti foarte precaut în relaţia cu el. Aşa suntem cu Dumnezeu. Pe măsură ce-L cunoaştem, încrederea noastră creşte, iar încrederea face mai uşoară ascultarea. Şi vreau să vă spun, relaţia cu Dumnezeu nu sunt rugăciunile şi punerea banilor în perş şi venitul la adunare. Relaţia cu Dumnezeu este ascultarea de Dumnezeu. Aceasta este dovada relaţiei mele cu El. Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela mă iubeşte.

Cartea Deuteronom este cartea iubirii de Dumnezeu, şi ar fi păcat să plecăm din ea fără să ne punem o întrebare: Doamne, eu te iubesc? Nu te grăbi să dai un răspuns, pentru că săptămâna te dă de gol, preocupările te dau de gol, viaţa te dă de gol, şi acestea nu le poţi masca. Când eşti cu tine însuţi, răspunsul este clar şi cristalin, nu are rost să încerci să-l învălui în cuvinte şi în activităţi religioase.

Doamne, te iubesc? Dacă da, înaintea Ta mă plec. Tu eşti regele meu, Domnul meu, tu eşti tot ce am, iar eu sunt al Tău.

Facultatea de Construcții, Iași